Îmi place mult recrutarea, am avut mii de interviuri în peste 20 de ani de când fac recrutare și nu m-am plictisit. Mi-am rafinat mult procesul în acești ani, pentru a fi în tendințe și pentru a fi un real sprijin pentru clienți și candidați.

Îmi place să țin workshop-uri despre recrutare. Oamenii cel mai des mă întreabă ce fel de întrebări sau ce instrumente să folosească în timpul interviurilor pentru a nu pune candidații în dificultate, dar și pentru a afla ce au nevoie să afle.

De asemenea cea mai dificilă întrebare în ziua de azi este unde să ne mai căutăm candidații de care avem nevoie, mai ales când vorbim de zona de IT, muncitori necalificați sau specialiști în diverse domenii de activitate.

În plină pandemie parcă prăpastia dintre candidați și angajatori s-a mărit. Eterna plângere la adresa angajatorilor care fac și dreg, eterna plângere la adresa candidaților care și ei fac și dreg. Doar că nu prea fac împreună, ci unii împotriva celorlalți.

Și e loc sub soare pentru toată lumea, avem mare nevoie, mai mult decât oricând, unii de alții, sunt locuri de muncă și sunt și oameni care-și caută, dar căutarea unui loc de muncă în ziua de azi a devenit o corvoadă pentru ambele părți.

Scriem și vorbim despre situații reale, trăite în companii, despre “marea demisioneală”, recalibrare, reinventare, reconversie profesională, coaching, consiliere, orientare în carieră, anxietate, depresie, burnout, hărțuire, remote work, psihoterapie, mix între generații, Gen Z, Gen X, milennials etc. cu o naturalețe și cu o frecvență pe care nimeni vreodată nu ar crezut-o posibilă. Ce acum doi ani era un deziderat, acum este o realitate pe care nu o mai putem evita, indiferent de cât de reticenți am fi la schimbare.

Ne confruntăm cu cel mai mare procent de analfabeți funcționali din Europa, cu o rată uriașă a abandonului școlar, cu un sistem educațional mai mult decât învechit și neadaptat, și totuși așteptăm rezultate diferite sau chiar extraordinare aplicând aceleași metode, comportamente și tehnici de acum 20 de ani. Avem în România meserii pe care unii nici nu știu să le pronunțe, ce să mai zic că nu știu ce înseamnă, dar nu avem corespondent în Codul Ocupațiilor din România...

Discut cu clienții care-și testează candidații, dându-le probe practice, și se miră că aceștia scriu în CV un nivel ridicat, dar nu sunt capabili să rezolve probele nici la nivel mediu. Iar eu le explic: cum puteți avea asemenea pretenții când știți în ce sistem s-au format acești tineri? Școala românească nu pregătește copiii pentru competențele cerute de angajatori și implicit de piața muncii, ci le servește zilnic porția de lecție pe care o au de memorat și recitat generațiile de la care avem așteptări. Da, avem și vârfuri, olimpici, copii excepționali, antreprenori de mici, vloggeri, Youtuberi, artiști deosebiți, IT-iști geniali… dar prea puțini, prea pe cont propriu, prea prin alte țări la un moment dat când descoperă că-n România aripile le sunt tăiate mult prea devreme și mult prea fără sens.

Revenind la recrutare, între recrutor și candidat sau între angajator și candidat este un război al nervilor. Mulți recrutori pornesc de pe o poziție superioară, de forță, pentru că știu că acel candidat e la mâna lor – candidatul este disperat, iar recrutorul/angajatorul are job-ul de oferit. Astfel, pentru candidații lipsiți de experiența interviurilor sau mai slabi de îngeri este o adevărată tragedie să li se spună “Nu mă mai suna, mă plictisești, mă stresezi….”. Și nici nu vreau să mă gândesc la consecințele acestor lucruri – compania de recrutare sau compania angajatoare pierde un potențial candidat și pierde ca imagine, recrutorul pierde ca imagine, iar candidatul pierde complet posibilitatea de a se angaja. Nimeni nu câștigă din războiul acesta.

Revin și întreb – dragi recrutori, când veți înțelege că nu sunteți Dumnezeu, că sunteți niște oameni cu job responsabil, fericiți că au un job, pe care mâine, din cauza acestui comportament, puteți să nu-l mai aveți? Asta în cazul în care cineva are curajul să sesizeze aceste lucruri? Când veți înțelege că rolul vostru este de a spijini, nu de a judeca candidații? Când veți înțelege că pentru a face jobul acesta trebuie să fiți cu adevărat pasionați de munca cu oamenii? Când veți înțelege să indiferent de câți candidați ați văzut în ziua respectivă e imperios necesar să-i tratați pe toți corect și cu același entuziasm? Când veți înțelege că există niște principii și niște valori pe care dacă nu le aplicați, mai bine vă lasați de meserie și cedați locul unora care nu numai că se pricep, dar chiar iubesc job-ul ăsta? Când veți înțelege că poziția de recrutor este una de maximă integritate, nu doar poarta de intrare într-o companie, și cu atât mai mult dacă vreți să accedeți la o poziție mai bună, trebuie să performați încă de la început?

Și lista poate continua, pe același ton vehement, cu riscul asumat de a-mi supăra mulți dintre colegii de breaslă care nu se află printre cei vizați mai sus…. dar care sunt băgați, fără voia lor, de foarte multe ori, în aceeași oală…

Și, dragi recrutori, ce-ar fi să ne raportăm la secolul pe care-l trăim și ce-ar fi dacă-n loc să ne concentrăm asupra pauzelor din CV sau pe ce nu știe omul să facă sau asupra motivelor pentru care a părăsit ultimul loc de muncă sau pe șabloanele pe care le folosim în interviuri, ne-am concentra pe ce știe omul să facă, ce-și dorește, ce valoare adăugată poate aduce, entuziasm, valori, atitudine, potențial? Ce-ar fi dacă am fi mai umani, mai deschiși, mai toleranți, mai orientați către a fi profesioniști și a face bine, nu doar către a bifa că am închis o poziție într-un excel? Ce-ar fi dacă nu am mai trimite juniori nepregătiți la înaintare în procesele de recrutare? Ce-ar fi, dragi clienți, dacă ați asculta puțin recomandările consultanților care nu de puține ori cunosc mult mai bine piața decât o cunoașteți voi?  

Căci uneori, prea des în ultimul timp, am impresia că-n loc să căutăm și să găsim omul potrivit nu facem decât să creăm bariere în procesul de recrutare. Interesul nostru este, sau ar trebui să fie, să dărâmăm bariere și să trecem de prejudecăți, nu să ne-mpiedicăm de ele...