Sursa foto

Deși nu pare a avea legătură cu subiectele pe care le tratăm în mod normal, ceea ce veți citi în continuare își are originea tot în mediul de lucru corporatist. Biletul din poza de mai sus (care reprezintă chiar punctul de plecare al acestui articol) este real și reflectă în cele câteva rânduri o serie de probleme, din punctul meu de vedere, destul de grave, ale populației urbane românești. De dragul dezbaterii, nu voi lua în calcul posibilitatea ca acest bilet să fie o glumă între colegi, cu atât mai mult cu cât nici tonul și nici amplasarea lui nu mă duc cu gândul la acest lucru.

Și eu sunt biciclist, de mai bine de un deceniu. Nu voi încerca să pun acest lucru pe seama preocupării pentru mediu sau a vreunui spirit civic, lucrurile stând mult mai simplu: în București (și sunt sigur că și în alte orașe din România) bicicleta este pur și simplu cel mai eficient și ieftin mod de a te deplasa. Din sectorul 6, unde locuiesc, până în sectorul 1, unde lucrez, variantele de transport public la care pot apela sunt limitate și de-a dreptul contra-intuitive (scuzați anglicismul), toate luându-mi mai mult de o oră. Cu bicicleta, același traseu durează sub 25 de minute, ca să nu pomenesc și de avantajele legate de condiția fizică.

În cei peste zece ani de navetă pe două roți, relația mea cu traficul înconjurător a trecut prin mai multe etape de maturizare. La început, recunosc cu rușine, manifestam față de șoferii care „calcă strâmb” aceleași tendințe violente pe care le văd în prezent la bicicliștii începători. Anii de experiență atât ca biciclist cât și ca șofer, cumulați cu conștientizarea faptului că și bicicliștii sunt departe de a fi perfecți, mi-au moderat reacțiile și m-au făcut mai tolerant (în cele mai multe dintre cazuri...). Așa că acum simt o oarecare rușine când aud un biciclist înjurând în gura mare pe seama nedreptății care i s-a făcut, mai ales când, privind din exterior, culpa este cel puțin comună.

Dar să zicem că aceste conflicte între șoferi și bicicliști sunt oarecum de înțeles într-o țară în care aceștia din urmă sunt cel mult tolerați pe drumurile publice. În schimb, complet de neînțeles mi se par conflictele între bicicliști, pe teme precum clasica „ți-a luat mă-ta pistă de biciclete?” sau, în cazul de față, „dacă mai parchezi pe locul meu, îți desumflu cauciucurile!”.

Mi se pare jenant faptul că un om care a fost probabil el însuși admonestat la un moment dat de vreun șofer mai intransigent poate,la rândul lui, să aibă o astfel de atitudine „șoferească” față de un coleg de breaslă. Pentru mine asta dovedește la cât de multe niveluri se resimte stresul traiului în capitală și, de ce nu, lipsa unor inițiative civice din partea administrației locale care să-i ajute și pe bicicliștii care fac naveta, nu doar pe cei de week-end (da, mă refer la pista de pe Calea Victoriei).

Dacă până și un biciclist așa-zis „de elită”, care lucrează în domeniul privat la o firmă cu renume, a ajuns să aibă un „loc de parcare” pe care trebuie să-l apere de alți bicicliști – și asta nu în vreun rastel, ci lipit de un gard-proprietate privată – ce speranță mai putem avea noi ca locuitori ai mediului citadin? Poate părea că exagerez, mai ales că există totuși posibilitatea ca totul să fi fost o glumă dar, luând această situație în serios, nu am cum să nu mă îngrijorez văzând că în loc să ne tranformăm noi mediul într-unul mai bun, reușește el să ne intoxice pe noi.

Haideți deci să încercăm să fim cu toții, indiferent de mijlocul de transport, mai toleranți, mai calmi, să ne respectăm mai mult unii pe ceilalți, să folosim puterea exemplului și să nu ne mai lăsăm așa ușor influențați  de mediul apăsător pe care suntem cu toții obligați să-l tranzităm în drumurile noastre zilnice.