Sursa foto

Si nu e doar un sef. E un super sef. Are 8 maini si un numar egal de picioare si de ochi. Petre vorbeste prin patru guri, vede prin structura spatio-temporala la fel de clar cum vedeti voi textul acesta, iar ideile ii vin din toate partile.

Seful meu este intruchiparea multi-tasking-ului. Se afla in mai multe locuri in acelasi timp si face patru lucruri deodata. Nu toate ii ies bine, dar cel putin el este super-Petre. Problema lui insa este ca, desi are patru creiere, foloseste doar unul.

Petre face micromanagement. Este liderul unei echipe mici, de doar trei oameni, dar cumva i-a absorbit pe toti din jurul lui si acum, in loc sa gandeasca patru oameni si sa execute tot atatia, gandeste (?) unul si executa trei.

Facand parte din linia a doua de manageri ai firmei sale, evident ca Petre viseaza ca in curand biroul sau sa se afle cel putin cu un etaj mai sus. Iar el nu isi poate realiza acest vis decat daca cei din subordinea lui fac lucrurile exact cum le-ar face el. Am uitat sa mentionez ca si Petre, la randul lui, a fost mic inainte sa fie mare, asa ca stie ce si cum trebuie facut.

Nu e clar daca Petre are problema micromanagement-ului pentru ca nu are incredere in fortele sale de lider bun sau pentru ca nu are incredere in oamenii sai. Cert este ca acest sef, ca si mii de altii ca el din pozitii similare, a inteles undeva pe parcurs ca oamenii din subordine nu au voie sa faca lucrurile asa cum vad ei ca ar trebui facute.

Situatia fiind cum este, echipa lui Petre este una de pluton. Isi face treaba, fara a iesi din tipare, fara a risca inutil. Oamenii sai castiga decent, dar nu se afirma in niciun fel. Au un loc de munca stabil, colegi de isprava, si un sef care are gandeste si pentru ei.

Cand Petre primeste un proiect, il distribuie, detaliat in cele mai marunte aspecte posibile, oamenilor din subordinea sa. In sedinta de prezentare, fiecare membru al echipe vrea sa poata veni cu ideile sale, dar seful stie mai bine.

Atunci cand lucrurile merg bine, cum spuneam, Petre e multumit ca el a facut treaba bine. Cand proiectul esueaza zgomotos, el nu poate intelege de ce. Trebuie sa fie din cauza ca instructiunile sale minutioase nu au fost executate intocmai. Asa ca devine si mai minutios.

Atat de minutios incat pe langa inmultirea instructiunilor pe care le are de dat, Petre se va fi ingropat in sarcini marunte, care ar fi putut fi rezolvate mai rapid daca, doar daca, s-ar fi gandit sa mai delege din sarcini. Dar nu. Petre este super-Petre.

In timp, stabilitatea oferita de mana de fier a super-sefului va incepe sa se dezintegreze. Oamenii sai vor incepe sa aiba rezultate din ce in ce mai slabe. Nu isi vor mai lua asupra lor alte sarcini decat cele impartite de marele carmaci.

Frustrea lui Petre va incepe sa creasca. Nu va intelege de ce rezultatele echipei sale il plaseaza mai nou nu pe la mijlocul clasamentului, ci pe la coada sa. Va incepe sa le reproseze celor din subordine faptul ca nu apreciaza contributia pe care el o are. Sau cate are pe cap. Sau ca fara el sunt pierduti.

In mintea lor lor, respectul fals resimtit de oamenii din echipa va incepe sa se disipeze. Odata cu scufundarea sefului, incep sa iasa la suprafata realitati urate. Pentru ca ce nu stie Petre este ca, daca le-ar fi dat oamenilor sai mana libera (sau macar un deget, doua) in a decide cum sa isi faca treaba, biroul aflat cu un etaj mai sus ar fi fost demult al lui. Iar oamenii din subordinea sa ar fi crescut odata cu el.

Dar pe moment, lucrurile functioneaza. Seful meu e super-Petre. E prieten cu super-Ion, super-Adrian, super-oricum-s-ar-numi, super-sefi la fel ca el, mii, poate mai multi la numar, care tin din scurt fraiele calutilor corporatisti sau poneilor de la firmulitele mai mici.

Nota: nicio persoana reala pe nume Petre nu a fost folosita pentru realizarea acestui material.