Sursa foto

De foarte multe ori cand plec in concediu – si ma refer aici la adevaratele concedii, de cel putin o saptamana, in care ai timp sa te deconectezi total – mi se intampla, cel putin cand merg pe alte meleaguri, sa nu mai gasesc logica vietii de acasa si sa incep sa visez. Ba la o plantatie de maslini in Thassos, ba la o „Churros-arie” in Barcelona sau la un mic studio cochet in inima Parisului.

Parasirea rutinei zilnice are pentru mine drept efect o revenire la conditia initiala, de dinainte de primul loc de munca, cand ceea ce urma sa fac in viata era un mister total iar posibilitatile, nelimitate. Acum, dupa mai bine de un deceniu petrecut in campul muncii, m-am inradacinat atat de adanc in programul de lucru cotidian incat cu greu ma pot gandi la altceva decat la ce voi avea de facut maine.

In concediu, ganduri care in mod normal mi-ar declansa un acces de autoironie devin nu numai posibile, ci si logice. Cum de nu mi-a venit pana acum ideea de a face Churros? Cat de greu poate fi? Cat de mult poate costa? Iar de aici si pana la a incepe sa ma uit dupa locuri de inchiriat si sa caut cea mai buna reteta de aluat nu mai e decat un pas. Cum de poate un concediu sa aiba o asa mare putere asupra gandirii mele?

Cu cat momentul intoarcerii acasa se apropie, cu atat imi promit din ce in ce mai des si mai solemn ca, odata revenit, nu ma voi mai lasa coplesit de rutina, ca-mi voi mentine capul deasupra paclei si voi putea vedea clar ce am de facut in continuare. Dar, simplul fapt ca in momentul in care scriu acest articol ma gandesc deja la ziua de luni cu ale sale probleme stranse peste week-end demonstreaza desertaciunea promisiunilor mele.

Este suficient sa ajung acasa, taram de mers la cumparaturi, spalat de vase si udat de plante, pentru a uita jumatate din tot ce mi-am promis ca o sa fac cu cateva zile inainte. Iar uitarea se desavarseste in primele ore ale primei zile de serviciu, in momentul in care ultimul suvenir (sau souvenir) a fost inmanat ultimului coleg. Dupa aceea, raman doar pozele si amintirea, deja autoironica, a gandurilor avute in concediu.

Din acest punct de vedere, ii invidiez pe liber-profesionisti si pe practicantii de profesii liberale care, desi nu au un venit constant, isi permit libertatea de a-si stabili programul si obiectivele si de a-si alege locul in care sa-si practice profesia.

Dar ma gandesc in acelasi timp ca, pentru un liber-profesionist, concediul nu are aceeasi putere mistica pe care o are asupra unui rutinier. Un liber-profesionist va vedea intotdeauna printr-un filtru realist ceea ce mie mi se pare invaluit intr-o aura de magie in locurile pe care le vizitez. Si asta pentru ca un liber-profesionist chiar poate sa lucreze acolo, incepand din acel moment, daca si-ar dori-o, in timp ce eu raman tanjind dupa fructul interzis.