Era o după-amiază caldă de vară, iar eu stăteam într-o cameră umbroasă, cu geamuri mici, din casa bunicilor de la țară. 

Aveam 6 ani. 

În camera de la țară a bunicilor îmi făcusem o masă din carton. 

Am pus pe masă un vraf cu 32 de foi albe, rupte dintr-un caiet ceaușist cu linii.  

M-am așezat conștiincios la masa improvizată și am început să scriu.  

Am luat pe rând fiecare foaie din cele 32 și am scris pe ea cu stiloul, imaginându-mi că dau lucrare de control la limba română. Scriam destul de cursiv și elaborat pentru un copil de 6 ani. 

În toate cele 32 de pagini am răspuns la aceleași subiecte pe care mi le imaginam:

1. „Alcătuiți propoziții cu cuvintele: masă, alee, arătură și cuib.”

2. „Scrieți după dictare următorul text” – aici urma un text pe care mi-l dictam singură în minte, apoi îl scriam. Repetam operațiunea de fix 32 de ori. 

Miza întregului efort pe care îl făceam singură la masă era să obțin 32 de lucrări pe care apoi, din rolul meu imaginar de profesoară, să le pot corecta. 

Aveam nevoie de material, adică de multe texte scrise în ortografii și caligrafii diferite, astfel încât dascălul din mine să poată apoi să dea note diferite în funcție de lucrarea pe care a corectat-o. 

În vremea aceea nu știam ce e curba lui Gauss. 

Intuiam, totuși, că notele într-o clasă nu pot să fie toate de 10, de 7 sau, mai rău, de 4. Era nevoie de o varietate, așa că m-am chinuit să scriu lucrări de calitate diferită. 

Punctul culminant al jocului meu era momentul în care luam pixul roșu furat de la mama. 

Începeam să trag pe fiecare foaie linii, să notez sugestii, cuvinte în plus și nota finală. Aveam mereu grijă ca pe fiecare lucrare de control să las cât mai precis sugestiile de îmbunătățire pe care elevul imaginar să le bifeze data viitoare. 

La 30 de ani am redevenit copilă, apoi dascăl și formator

Timpul a trecut. 

Din profesoară imaginară am devenit elevă, studentă și, într-un târziu, om de HR.

Din noul meu rol am început să ajut oameni din categorii diferite să-și găsească locul de muncă potrivit și să depășească ușor obstacolul unei recrutări sau promovări la locul de muncă. 

Am lucrat în diverse companii în care scriam strategii și planuri pentru ca omul potrivit să ajungă mereu la locul potrivit.  

În rolul meu de HR interacționam mult cu oamenii și asta îmi făcea plăcere, dar nu suficient.

Într-o zi, după ce am simțit că am deja destulă experiență, am ales să fac pasul următor în carieră. 

Aveam 30 de ani și mi-am deschis propria companie, în care am început să-i învăț pe alții să recruteze mai bine în firmele pe care le conduc. 

În sălile de training, în sutele de ateliere și webinarii pe care le-am ținut mi-am regăsit vocația și esența. Mi-am amintit de acea copilă care corecta lucrări imaginare, visând că într-o zi va deveni profesoară.

Ceea ce făceam vara la țară a stat mai târziu la baza adevăratei mele cariere și vocații. 

Ne scriem povestea în primii 6 ani

Eric Berne, fondatorul conceptului de analiză tranzacțională, spune că povestea noastră de viață se scrie în primii 6 ani. 

Mai precis, în primii 6 ani ne construim tiparele, stilul și tot atunci părinții, familia, pot să observe înclinațiile pe care le avem. 

Unii copii se remarcă în acest interval ca dansatori, cântăreți, alții ca desenatori sau constructori în Lego. 

Unii își arată grija față de oameni prin jocul cu păpuși și personaje imaginare, alții demontează primele jucării și le asamblează din nou. 

De la 6 ani până la 25, când se maturizează neocortexul, tot ceea ce facem e să completăm tiparele pe care le-am manifestat deja în primii ani de viață.

Atunci când sunt tineri și la început de drum, oamenii au, în general, tendința să-și aleagă un job. Apoi, odată cu job-ul, vine dorința de carieră. Mai târziu, odată cu experiența, apare nevoia de sens. 

Cu alte cuvinte, întâi lucrăm, apoi ne afirmăm și abia pe urmă ajungem să trăim viața plenar: îi servim pe alții într-o manieră care ne face și pe noi împliniți și fericiți.

Dacă ești în punctul în care vrei o carieră cu sens, cu vocație, am să-ți împărtășesc în rândurile de mai jos trei moduri prin care să-ți descoperi harul, vocația ta, iar apoi să-l introduci în proiectele vieții tale.

1. Primul pas -  du-te în primii 6 ani de viață și amintește-ți ce făceai 

Adu-ți aminte, mai exact, care erau jocurile tale preferate și cum te abandonai când erai singur. 

Te jucai cu mașini? Învățai păpușile să gătească? 

La ce îți spuneau părinții și familia că ai talent? 

2. Pasul 2 - extrage ideile și imaginează-ți profesii care ar putea să îmbrace mai bine preocupările pe care le aveai la 6 ani

În acest stadiu al exercițiului e important să te joci, fără să iei lucrurile în serios.

Nu e important acum dacă ai sau nu pregătire și experiență în noile profesii pe care le-ai depistat. 

Nu te autosabota. Listează doar meserii, joburi care s-ar plia pe ceea ce simți tu că ar putea să fie vocația din primii 6 ani.
 

3. Pasul 3 - fă diferența între ce știi să faci și ce ai de oferit

Ceea ce știi să faci e oferta pe care o ai acum pe piața muncii. 

Ceea ce ai de oferit e harul despre care ți-am scris. 

Nu îți fă griji dacă oferta ta de acum nu se potrivește cu harul. Ai răbdare și lasă-le pe toate să se îmbine. 

Vei observa în timp că tot ceea ce ai acumulat până acum ca experiență și cunoaștere te poate ajuta să ajungi la o carieră cu sens. 
 

Am să închei articolul meu cu un mic exercițiu de imaginație.

E o zi normală de lucru, o marți, de pildă. 

E ora 9:30 dimineața, dar tu nu mai știi cât este ceasul: poate ești într-o ședință cu un client, poate scrii, construiești, planifici, desenezi, repari, visezi.

Te simți bine, râzi, faci ceva ce-ți place mult și are directă legătură cu tine, copilul de 6 ani. Ceea ce faci îi servește cuiva care te plătește pentru asta.

Cum te-ai simți?

Dă-mi, te rog, o reacție în comment și spune-mi ce-ți amintești din perioada când aveai 6 ani. 

Raluca,

Cea care crede că reinventarea este oricând posibilă.