Sursa foto

Conform site-ului Oxford Dictionaries, câteva mii de noi cuvinte intră anual în limba engleză, ridicând totalul în momentul scrierii acestui articol la peste 278 000. La nivel mondial, se estimează că există în prezent aproape un miliard de oameni care vorbesc engleza, nativ sau ca limbă străină.

Dacă acum douăzeci de ani, când am început să învăț atât limba engleză cât și cea franceză,  mi s-a spus că prima e considerată limbă de afaceri iar a doua, limbă de salon, fiecare având locul ei prestabilit în înalta societate, în momentul de față ader la teoria că limba engleză se apropie vertiginos de statutul de limbă universală, de Jack of all trades al plurilingvismului.

Cum se face atunci că vorbitorii competenți de limbă engleză, aflați la început de carieră sunt din ce în ce mai greu de găsit? Să vă explic: la locul meu de muncă se deschid periodic câteva poziții entry-level pentru care singura cerință este un nivel credibil de limbă engleză.

Tendința ultimilor ani a fost de a găsi din ce în ce mai greu persoane compatibile – nu mă refer la engleza interdepartamentală (unde se mai poate închide un ochi), ci la cea folosită în discuțiile cu clienții companiei, unde standardele sunt mai ridicate și learning curve-ul este aproape vertical.

În urma ultimelor zece-cincisprezece interviuri la care am participat am putut distinge o tendință și în ceea ce-i privește pe candidații care aveau nivelul de limbă engleză cerut: ori trăiseră într-o țară anglofonă, ori studiaseră intensiv limba, ori o învățaseră la serviciu; în oricare dintre variante, candidații aveau în general un nivel de experiență și așteptări mai mari decât ceea ce putea oferi poziția respectivă.

Ca să rezum, persoanele de a căror penurie mă plâng sunt cele care știau limba engleză „de acasă” și aveau nevoie doar de puțină șlefuire pentru a o folosi la un nivel competent.  Persoane care, la împlinirea vârstei necesare pentru a intra pe piața muncii, dobândiseră deja o parte considerabilă a vocabularului și intonației limbii engleze (și) în afara școlii, uitându-se la Cartoon Network (sau oriunde), deducând sensul altor câteva noi cuvinte la fiecare revedere a aceluiași episod;  traducând articole din Encarta sau Britannica pentru referatele de la școală; chinuindu-se să înțeleagă instrucțiunile jocurilor video; fiind bombardați din toate direcțiile de informații disponibile doar în limba engleză.

Cred că generațiile născute în anii ‘90 sunt ultimele care au avut ocazia de a se confrunta într-un mod atât de brutal cu cultura anglofonă, fiind literalmente forțate să învețe limba. Apoi, rând pe rând, bastioanele limbii engleze au început să se prăbușească: desene animate dublate, nu numai la cinema ci și acasă, jocuri video din ce în ce mai portabile, traduse în din ce în ce mai multe limbi, explozia Internetului cu ale sale Wikipedia și Google translate; avem în prezent acces la infinit mai multe resurse pentru a învăța limba engleză dar acum nu mai suntem forțați s-o facem.

Tot acest articol poate părea tirada unui 90’s kid și pot exista și alte explicații pentru acest fenomen. Explicația care totuși m-a convins cel mai mult este că, pe măsură ce generațiile nouăzeciste au crescut, cele care le-au luat locul de începători pe piața muncii, nemaifiind supuse presiunii anglofone, s-au relaxat lingvistic iar numărul vorbitorilor a scăzut.