Sursa foto

Oricât de mult succes ai avea acum pe plan profesional, oricât de bună ar fi karma ta, de corectă atitudinea ta față de cei din jur, este aproape o certitudine faptul că cel puțin o dată în cariera ta ai auzit: „sigur, vă vom contacta, chiar dacă răspunsul va fi negativ”. Tot aproape o certitudine este și faptul că acest lucru nu s-a întâmplat.

Poate analogia este puțin forțată dar la interviu este ca la vot: te prezinți mai mult sau mai puțin încrezător, faci ce simți tu că este corect, speri însă habar nu ai ce va urma. Poți crede în promisiunile electorale așa cum poți crede și că cei de la HR chiar te vor contacta dar în adâncul conștiinței tale știi că în ambele cazuri a fi „politically correct” este o virtute prea rară.

Din proprie experiență, aș putea identifica ușor câteva motive de bază pentru care se poate pica un interviu: așteptări salariale prea mari; prea puțină (sau prea multă!) experiență; entuziasm insuficient (o mare problemă!); prea multe sau prea puține întrebări puse etc. Criterii destul de simple, care i-ar permite intervievatorului să ofere pe loc un răspuns sau măcar un indiciu vis-à-vis de non-eligibilitatea candidatului, în cazul în care ar fi cu adevărat „pe lângă”. Numai că, în general, răspunsul nu numai că nu vine pe loc, ci nici...odată.

Deci, de ce nu mai auzim niciodată nimic de la HR?

Opinia ta conteaza! Adaugă o contribuție și ajută-i pe cei ce își caută un loc de muncă

Întrebarea este atât retorică cât și irelevantă, pentru că răspunsurile ar tinde spre infinit (= companii angajatoare la puterea angajați în HR).

Întrebarea care ar trebui pusă este de fapt alta: de ce candidații nu trebuie să iasă cu nimic din această interacțiune cu departamentul de HR? Este evident că un candidat nepotrivit nu are șanse prea mari să evolueze dacă nu i se zice ce nu este în regulă. Dacă i s-ar spune la modul obiectiv care au fost problemele, șansa ca el să învețe ceva din asta este considerabilă. Iar faptul că nu i se spune este cu atât mai absurd cu cât i se și promite că va primi o formă de feedback. Aceasta este deci întrebarea la care orice intervievator ar trebui să se provoace singur să răspundă.

Și eu am am fost pus în situația de a aștepta un feedback care nu a mai venit niciodată (a se nota că pentru mine un email automat de tipul „vă mulțumim pentru interes, am ales să mergem mai departe cu altcineva, vă vom păstra CV-ul în baza de date” nu reprezintă feedback). În funcție de cât de mult îmi doream jobul respectiv, am trecut printr-una sau mai multe etape ale negării, tot agâțându-mă de speranța că mi se va spune ceva. În final, a intervenit în mod inevitabil resemnarea, care a dus la dezamăgire, care la rândul ei m-a făcut să vreau eu să întorc spatele companiei respective (și uneori  să le trimit eu însumi un feedback, din tipul cel mai sec – o mare greșeală, nu recomand nimănui s-o ia pe acest drum). Între timp am învățat să-mi dozez sau chiar suspend așteptările astfel încât să tratez la modul cel mai rece tot ce se întâmplă (sau nu se întâmplă) în urma unui interviu.

În concluzie, suntem cu toții conștienți că activitatea de HR nu este una ușoară și că poate deveni foarte complicat să gestionezi câteva zeci sau sute de candidați. Dar cred că există un prim pas pe care orice angajat din HR îl poate face fără nicio dificultate, și anume să nu promită feedback dacă există un cât de mic risc ca acest lucru să nu se întâmple. Una e să nu răspunzi la o așteptare intrinsecă a cuiva (chiar dacă perfect justificată), alta e însă să nu răspunzi la o așteptare pe care tu însuți ai indus-o promițând că vei face ceva.

Opinia ta conteaza! Adaugă o contribuție și ajută-i pe cei ce își caută un loc de muncă