Sursa foto

Ce este satul hibrid? Este un loc unde cu o mana oamenii dau pe gat cinzeaca luata pe datorie la bodega preferata, iar cu cealalta transmit experienta in direct pe retelele sociale. Un loc unde inca se mai fura gaini si topoare, dar majoritatea caselor au geam termopan si TV cu ecran plat. In fine, un loc in care s-a gasit echilibrul perfect intre comoditatea oferita de viata moderna si pastrarea in acelasi timp a unor „traditii”, din seria celor care nu necesita prea mult efort.

Este adevarat ca viata nu este usoara si ca multi dintre locuitorii satelor hibrid se duc la serviciu in oras. Acestia si-au reglat ceasurile si bataile inimii dupa pulsul orasului si nu mai au timp sa faca ce faceau cu douazeci de ani in urma.

Atunci, chiar daca se ocupau tot cu serviciul, acesta era la uzina din apropiere si se termina suficient de devreme pentru a se mai bucura de o mare parte din zi. Si tot atunci, abia facand ochi dupa o jumate de secol de crepuscul, pastrarea in viata a unor munci traditionale precum gradina, animalele si micile culturi agricole, era pentru ei o necesitate si nu un exercitiu de agroturism.

Batranii care inca (cred ca) mai sunt in putere continua sa tina aceste traditii, obligandu-i tacit pe fiii, fiicele, nepotii si nepoatele lor sa-i ajute. In cazurile fericite in care acestia chiar o fac, traditia se pastreaza, cel putin pana cand batranii se duc.

Traind la oras, nu mi-am dat seama de aceste lucruri decat tarziu, pe masura ce am descoperit mersul lucrurilor in satul unde locuiesc parintii sotiei mele. Locul este aproape pitoresc si nu poate fi mai hibrid decat atat: asfalt si internet dar incalzire cu lemne si put absorbant; vaci care (inca mai) trec seara pe strada, claxonate de ultimele modele de masini germane; familii sarace care fac focul intr-un cauciuc de tractor, in timp ce paianjenii din casa de protocol asteapta linistiti urmatoarea vizita a delegatiei din comuna infratita din vest.

In aceste conditii, cum sa te astepti ca oamenii din sat sa-si mai faca singuri macar ceva atat de elementar si de important pentru poporul nostru precum painea? De Paste si de Craciun se incoloneaza in fata magazinelor, cu o ora inainte de deschidere, ca si cum ar veni sfarsitul lumii.

Trebuie sa-si faca provizii pentru cele cateva zile in care tara va fi paralizata. Zece paini, cincisprezece, douazeci de paini pentru doua sau trei zile de sarbatoare. Cine a uitat sa dea comanda a incurcat-o, ramane fara elementul vital, in pericol de moarte, daca nu cumva un vecin milostiv decide sa-i cedeze o parte din comanda sa. Iar situatia este cu atat mai la limita cu cat painea de ieri este de cele mai multe ori considerata „veche”, tabu, buna de dat la animale.

Cum de eu, locuind la bloc si lucrand in multinationala, gasesc timpul pentru si placerea de a-mi coace singur painea, in timp ce zonele in care, timp de sute de ani, painea s-a facut in casa, sunt acum martorele unui consumerism care il concureaza pe cel de la oras cel putin ca si agresivitate?

Cum de eu am invatat sa ma bucur de contactul cu coca cleioasa, in care pot pune absolut orice-mi trece prin cap, de asteptarea cresterii, de aroma imbietoare care se strecoara apoi afara din cuptor? Sa fie vorba despre sentimentul subconstient de repulsie fata de lucrurile pe care le facem din obligatie si nu din placere? Despre dependenta aproape „junk-food-easca” pe care ti-o pot induce franzelele din comert? Sa fie achizitia acestui aliment de baza o manifestare a bunastarii in fata vecinilor?

Sa fi uitat pur si simplu lumea cum se face painea? Oricare ar fi explicatia, cert este ca satul hibrid nu va inceta sa se urbanizeze, apropiindu-se comportamental de oras in acelasi ritm in care orasul se extinde geografic catre el. In cele din urma, mariajul lor va fi consfintit iar linia frontului civilizatiei va inainta catre urmatorul sat condamnat la hibridizare.