Sursa foto

Vin astăzi în fața voastră cu un mic spectacol de magie. Sunteți gata? Opt egal cu nouă. Da, ați citit bine, opt este egal cu nouă. Nu mă credeți? Dacă programul vostru de lucru este de opt ore, sunt aproape gata să pariez că stați nouă la serviciu.

Sunteți plătiți pentru opt dar plecați spre casă după nouă. Și spectacolul ar putea continua: nouă egal cu unsprezece. Iar nu mă credeți? Stați la serviciu nouă ore dar lipsiți de acasă unsprezece pentru că, nu-i așa, teleportarea nu a fost încă inventată; dar aceasta deja nu mai este magie, ci tinde spre păcăleală. Începeți acum să vedeți care este iluzia?

La un program de opt ore, angajații au dreptul prin lege la o pauză de masă de o oră. O oră în care aceștia își pot lua privirea de la ecran(e), se pot deconecta, pot mânca și socializa cu colegii (sau, după caz, îi pot evita). În concluzie, o oră la care sunt sigur că o foarte mare parte dintre voi ar renunța fără să clipească dacă ar avea de ales. Eu unul știu că aș face-o dar realitatea este că nu pot – oi fi eu magician dar anumite lucruri mă depășesc până și pe mine.

Primul meu loc de muncă mi-a oferit și cel mai bun program de lucru din câte mi-a fost dat să am până acum: opt ore pe ceas, cu 45 de minute de pauză incluse, în două ture: 8-16 sau 16-24. Precizie matematică, comoditate maximă, o jumătate de zi doar pentru mine. Incomparabil cu cele două ture: 10-19 sau 12-21 pe care pot lucra în prezent. „La fel de” incomparabil cum e sistemul metric cu cel imperial. Sau Autobahn cu DN1 duminică seara pe sensul spre București. Sau democrația cu dictatura. Vedeți unde bat..

Sunt cazuri unde, prin prevederile regulamentului intern sau ale contractului colectiv de muncă, această pauză obligatorie poate fi evitată, sau cel puțin redusă. Angajatorul are această putere dar, în cele mai multe dintre cazuri, evită sau omite să o folosească. De ce se întâmplă deci asta? Să încercăm totuși să înțelegem și punctul de vedere al angajatorului.

În cazul companiei la care lucrez, motivul este undeva între o preocupare mai mult sau mai puțin credibilă față de puterea de concentrare a angajatului și asigurarea prezenței lui la serviciu în timpul orelor „de vârf”. Aceia dintre voi care lucrați cu străini știți că programul de lucru depinde de cel al persoanelor cu sau pentru care lucrați: dacă francezii încep la nouă, voi începeți probabil la zece. Iar prin introducerea unei pauze de o oră în mijlocul programului se amână plecarea angajatului, prelungindu-i-se și mai mult disponibilitatea.

În alte cazuri, modificarea regulamentului intern sau ale contractului colectiv poate reprezintă pur și simplu un efort prea mare pentru angajator, dacă acesta este de mici dimensiuni și nu are resursele necesare. Sau poate angajatorul chiar are convingerea că pauza este obligatorie și inevitabilă. Sau consideră că această pauză îmbunătățește cu adevărat productivitatea angajatului. În orice caz, rezultatul este același: o oră în plus petrecută la sau în preajma serviciului.

Dacă și voi faceți parte din categoria celor care visează la un program de opt ore punct, v-ați întrebat vreodată angajatorul de ce pauza de masă nu este opțională? Sau de ce nu durează mai puțin? I-ați spus vreodată că nu aveți nevoie de această pauză și că preferați să stați mai puține ore la serviciu? Că o oră de somn în plus, de exemplu, v-ar crește mult mai mult productivitatea decât o întrerupere a activității în mijlocul zilei? Iar dacă ați deschis vreodată acest subiect, care a fost reacția sau răspunsul angajatorului?