Din păcate România îşi epuizează resursele interne de creştere a pieţei forţei de muncă, ceea ce va aduce în câţiva ani o criză de resurse umane. Acest lucru se vede tot mai evident pe piaţa IT, unde deşi companiile au proiecte, nu au cu cine să le facă.

Acelaşi lucru se va întâmpla şi în industrie, unde delocalizarea proiectelor din vest către România aspiră aproape toată resursa umană calitifcată.

Următorul sector va fi cel agro-alimentar, care va resimţi în câţiva ani lipsa forţei de muncă. Vor fi producători agricoli care vor dori să vândă pe piaţa internă sau la export produse cu valoare adăugată mai mare, vor investi în echipamente, îşi vor crea distribuţie, dar vor avea nevoie de oameni care să facă toate aceste lucruri. Iar aici s-ar putea să întâmpine cea mai mare problemă, nu lipsa surselor de finanţare a investiţiei.

Construcţiile vor întâmpina aceeaşi problemă. Acum piaţa creşte cel mai mult pe sectorul rezidenţial, unde există forţă de muncă. În momentul în care vor intra în plin şantierele mari de infrastructură pe piaţă se va face o razie care va determina o luptă acerbă pentru oameni, ceea ce se va reflecta în salarii şi depăşirea bugetelor asumate prin contracte.

România are în acest moment 4,5 milioane de angajaţi, din care 1,2 milioane la stat (funcţionari publici, medici, profesori etc.) şi 3,3 milioane în sectorul privat. La aceştia se mai adaugă  320.000 de salariaţi din firmele de stat, care sunt plătiţi din bugetele companiilor şi nu de la bugetul de stat (ASF, BNR, Hidroelectrica, Romgaz, Transelectrica etc) plus vreo 250.000-300.000 de persoane care lucrează în industria de apărare şi servicii secrete.  Statistica menţionează că numărul celor care lucrează în economie este de 5,85 de milioane, ceea ce înseamnă că restul până în această cifră reprezintă pe cei care lucrează  la negru.

În 2008, anul de vârf, România a avut 4,8 milioane de angajaţi în prima categorie, din care 1,4 milioane lucrau la stat, iar 3,4 erau în privat. La începutul lui 2011 această cifră coborâse la 4,09 milioane.

Din 2012 încoace, deci în trei ani, România a creat un plus de numai 200.000 de locuri de muncă (USL-  PSD plus PNL - promisese 1 milion de locuri de muncă în patru ani).

Numărul celor care pot să muncească este de 9,2 milioane, din care populaţia activă este de 8,6 milioane (salariaţi - 5,8 milioane şi alte categorii 2,7 milioane) la care se adaugă peste 600.000 de şomeri. Cei 2,7 milioane sunt patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi sau membri ai unei societăţi agricole.

România are cam 500.000 de studenţi, dintre care 100.000 intră anual pe piaţa muncii.

Numărul pensionarilor este de 5,2 milioane, iar restul sunt copii.

De unde să atragi forţă de muncă dacă ai proiecte? Piaţa de IT plânge după oameni, dar numai 7.000, din facultăţile de profil intră anual în muncă. Cam 3.000 de poziţii sunt ocupate cu absolvenţi de la alte facultăţi.

Din resursa internă România mai poate să livreze numai 200.000-300.000 de salariaţi în economie, către companii, număr insuficient dacă ritmul de creştere economică depăşeşte 4% pe an. În vestul ţării deja s-a instalat seceta pe piaţa forţei de muncă, companiile ajungând acum cu anunţurile în comune şi sate pentru a găsi oameni.  

Există aproximativ 2 milioane de oameni care ar putea să muncească dar nu o fac, trăind din agricultura de subzistenţă, din mici comisioane, din banii rudelor de afară. Şansa lor este că au unde să stea, nu au problema locativă şi din acest motiv a munci regulat nu reprezintă o chestiune de supravieţuire. Toţi aceşti oameni nu-şi vor lăsa ” independenţa” pentru a se angaja în construcţii sau în industria agro-alimentară, pentru că de IT nu este vorba, indiferent de cât li se va oferi salariul. Gândiţi-vă la taximetriştii tineri, de 20-30 de ani, care rămân pe lună cu 2.000 de lei în mână. Nici pentru dublul sumei nu se vor duce să pună cărămizi, în soare sau pe ploaie. Dacă părinţii sau bunicii mai au o grădină la ţară, mâncarea este asigurată.

La muncă în străinătate sunt peste 3 milioane de români, cea mai bună forţă de muncă activă care din păcate este pierdută. Este puţin probabil ca cei care se întorc să dorească să muncească pentru altcineva. Cu banii pe care i-au strâns, câteva zeci de mii de euro, sau sute de mii de euro îşi încep o afacere proprie  şi caută ei forţă de muncă, mărind astfel concurenţa.

În aceste condiţii, de unde îşi vor lua companiile forţă de muncă?

 Singura şansă a României este să deschidă larg graniţele pentru moldoveni, pentru ucraineni, pentru sârbi şi de ce nu, pentru tinerii din Ungaria, Grecia, Spania, Portugalia sau chiar Italia, unde şomajul  este extrem de ridicat.

Pentru Moldova şi Ucraina deschiderea graniţelor trebuie făcută neoficial, exact cum a făcut Germania, Italia sau Spania la începutul anilor ’90, pentru a aduce forţă de muncă la ei în ţară din Polonia sau România.

 Atragerea a un milion de moldoveni sau ucraineni trebuie să fie o politică de stat a României, pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă din deceniul următor.

Şansa României, cinic vorbind, este ca Ucraina să rămână în război civil în următorii zece ani, iar Moldova să renunţe la Europa şi să prefere alianţa cu Rusia, pentru a nu avea soarta Ucrainei. În aceste condiţii, România poate fi o destinaţie valabilă pentru cei de acolo de a începe o viaţă nouă într-o ţară europeană. Pentru asta trebuie să închidem ochii la noii veniţi, aşa cum au făcut-o cu noi nemţii, spaniolii sau italienii.

Săptămâna trecută discutam cu un şef de resurse umane dintr-o mare bancă despre faptul că Bucureştiul devine scump, că este o luptă la baionetă pentru oameni buni şi nu aşa scumpi şi că este dificil de acoperit anumite poziţii în special în departamentele de IT. Replica mea a fost să se ducă în nordul ţării, în Suceava sau Botoşani, unde nu au venit încă investiţii şi să deschidă centre acolo nu neapărat pentru cei din zonă (care vor să vină la Bucureşti  sau să plece în Vest), ci pentru cei de peste Prut şi din Ucraina. Dacă le asigură o locuinţă (că doar au în portofoliu active neperformante de acest tip), şi un job într-un departament de servicii de procesare vor reuşi să îi atragă în România , iar aceştia le vor fi veşnic recunoscători. Iar costul este mult mai redus decât în Bucureşti sau în alte oraşe mari din ţară, cum ar fi Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov sau Iaşi.
România este total dezechilibrată din punct de vedere al businessului şi al angajării: 70% din cifra de afaceri totală din economie se realizează în 10 judeţe care angajează 80% din totalul forţei de muncă de pe piaţă. Având în vedere acest lucru, plus investiţiile care se localizează doar în aceste 10 judeţe, România nu mai este o destinaţie chiar aşa low-cost, iar acest lucru deja se vede în piaţă. Cei din IT au ridicat nivelul pentru România la job-uri mai complexe, unde salariile sunt mult mai mari. Acest trend va continua şi va ridica nivelul de salarizare al pieţei, dar nu numai din IT, ci şi din alte domenii, cum ar fi cel bancar sau industrial.

Pentru a nu ajunge să se blocheze peste un deceniu, când va deveni o piaţă prea scumpă din punct de vedere uman versus ceea ce produce, România trebuie să facă rost de cel puţin un milion de oameni din altă parte. Altă şansă nu are.