Recomandam un articol interesant scris de Matei Alecu pe PortalHR.ro.

Titlul acestui articol, desi are o nota usor glumeata, se refera la o realitate cat se poate de serioasa. Tanarul corporatist – adica cu varsta intre 25 si 35 ani – este deziluzionat. De ce? Pentru ca dupa atatea training-uri si meeting request-uri si intalniri periodice de evaluare a performantei personale a cam obosit. Si s-a cam plictisit de retorica angajatorului care, da – crede si investeste in oameni, dar care in continuare trateaza oamenii ca pe niste resurse. Se intampla si lucruri bune in corporatii, dar se intampla si multa robotizare. Pentru ca managerii isi doresc procese bine puse la punct, care merg ca unse, indiferent de faptul ca se bazeaza pe munca umana care, prin definitie, este variabila ca volum si calitate.

Bine, bine – este deziluzionat. Dar chiar are un vis secret? Si, mai important, de unde stii tu asta? Doua intrebari absolut pertinente. Sa le raspund pe rand, in ordine inversa.

Cunosc realitatea aceasta pentru ca, pana de curand, a fost si realitatea mea. Am fost si eu un tanar corporatist deziluzionat. Si am avut mai multe vise secrete, nu doar unul.

Bineinteles ca acest lucru nu inseamna ca toti fostii mei colegi erau ca mine. Dar am fost surprins sa aflu de-a lungul timpului cat de multi dintre ei tanjeau dupa altceva decat bonusuri sau promovari catre posturi cu manager in denumire. Iar visele secrete variau de la propriul salon de cosmetica, pana la propria cofetarie, trecand prin formatii (rock sau nu) si bijuterii handmade. Ba chiar si vise secrete complexe – ateliere de ceramica, tesatorii, propriul studio de inregistrari. Adica lucruri in care oamenii au investit timp, bani si energie.

Si aici intervine partea a doua – multi viseaza, dar cati fac? Este adevarat ca si visarea in sine face bine uneori, dar facutul este si mai multumitor. Nu de alta, dar o eterna visare (si melancolia care vine la pachet cu ea) ajunge, pe termen lung, sa creeze frustrare. Pentru ca visul este tot timpul acolo, dar lipsa de actiune il face sa para intangibil. Si, la naiba, nimeni nu pare sa inteleaga…

Vestea buna este ca sunt oameni care inteleg. Vestea si mai buna este ca actiunea face extraordinar de bine, pentru ca da o directie si un sens visarii. Iar sensul este un lucru pe care ni-l dorim cu totii, in mod constient sau nu. (Pentru argumente suplimentare si edificatoare in acest sens recomand Omul in cautarea sensului vietii de Viktor E. Frankl.)

Indemnul meu este urmatorul: viseaza, dar nu uita sa si faci. Iar daca visul pare foarte ambitios, nu inseamna ca nu se poate indeplini. Incet, cu pasi mici putem ajunge oriunde ne dorim. Aceasta este o idee pe care am auzit-o si in alta parte, dar cred ca cel mai bine am auzit-o explicata astfel: intr-o Romanie comunista, a visa sa ajungi la Paris era cu siguranta un vis ambitios, dar lucrurile puteau fi diferite daca le priveai din alt punct de vedere: pana la Paris sunt mii de kilometri (2300, mai exact) dar pana la Ploiesti sunt doar saizeci. Hai sa ii parcurgem pe acestia mai intai si apoi vedem cum ajungem mai departe.

Desi pare simplu, acest rationament este cat se poate de sanatos si, culmea, functioneaza. Important este sa si facem drumul pana la Ploiesti (metaforic sau nu), nu doar sa visam la Paris, oftand melancolic si poticnindu-ne in miile de kilometri care ne despart. Asa cum prietenii mei au ajuns tocmai la Machu Picchu, asa cum prietenele mele si-au infiintat propriul atelier de ceramica si, de ce nu, asa cum eu am trecut de la a visa cum este sa canti pe o scena la realitatea de a canta pe diverse scene, asa poate face oricine. Incepand chiar acum!